Dar puiul de salcâm era gol. Nicio frunză, nicăieri. Şi nu putea vorbi. Căci copacii vorbesc atunci când frunzele vorbesc! Dar a venit din nou vântul. A suflat din toate puterile lui şi frunzele din căsuţa păpuşii au zburat prin toate părţile. Şi căsuţa a rămas din nou goală şi puiul de salcâm, gol. Şi fetiţa e tristă. Şi vîntul îi spune:
- Nu te supăra pe mine! Ce să fac, e toamnă!
Şi totuşi o frunză, numai una, mică-mică de tot, mai rămăsese în salcâm. Şi ea a şoptit:
- Dar noi, frunzele salcâmului, nu din cauza toamnei am căzut! Noi...noi...am vrut să împodobim căsuţa păpuşii. Uite, acum, chiar eu...fiindcă a rămas din nou căsuţa păpuşii goală, trebuie să acopăr masa. Nu se poate o masă fără faţă de masă. Dacă vor veni musafirii.
Şi frunza a căzut. Acum e faţă de masă. Şi-au venit şi musafirii, nişte vrăbii. Numai vântul nu tace şi-i spune fetiţei:
- Nu-i nimic, să spună frunzele ce vor ele, dar eu ştiu ce ştiu: e toamnă şi toamna frunzele...- Taci, să nu te-audă! spune fetiţa.
Şi vântul tace. Şi frunza de pe masa păpuşii nu mai aude nimic, nimic.
