Trecut-au anii… este o meditaţie pe tema panta rhei şi, în acelaşi timp, o elegie, fiindcă mesajul ei este romantic, afectiv şi constă în sentimentul de tristeţe, cauzat de trecerea inexorabilă a timpului, de prefigurarea sfârşitului tragic: „Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!”.Lumina, seninătatea, care dădeau farmecul vieţii de copil („Ce fruntea-mi de copil o-nseninară”), au trecut, acum se prefigurează întunericul etern al morţii („Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, / O, ceas al tainei, asfinţit de sară”). Acest gând al trecerii în întuneric generează sentimentul de tristeţe.Insensibilitatea, determinată de paralizanta idee a morţii, face ca izvorul poeziei să sece în sufletul poetului („Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri /Cu mâna mea în van pe liră lunec”). Trecutul s-a mistuit în „zarea tinereţii’, atunci când poetul trăia încântarea şi mişcarea sufletului ce i-o dădeau poveştile, doinele, tradiţiile, datinile: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară /Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”.
