În realitate există fiinţare şi vieţuire, în ficţiune doar fiinţare.
Realitatea presupune grade diferite de existenţă, de la vieţuirea anorganicului în stare pură (mineralul), la fiinţarea organicului dotat cu conştiinţă. Concomitent însă, realitatea a stabilit deja o scară (implicită) de valori, din care ficţiunea preia doar eşalonul superior valoric. Ficţiunea presupunând existenţa necesară, ea ridică totul la rangul de fiinţare.
Ficţiunea nu depinde de imaginaţie, ci este o lume a necesităţii.
Contrar aparenţei, afirmaţia e pură ficţiune nu ţine de reducţionism, ci de existenţa unei lumi care se hrăneşte din propria ei substanţă. Ea nu rezultă din fantezia arbitrară, precum imaginaţia, ci se constituie din coerenţa gândirii. Ficţiunea este de fapt receptacolul din care se naşte fiecare idee umană, fiind din principiu opusă realului din punctul de vedere al actualizării, dar împărtăşind cu acesta necesitatea. Orice realitate se naşte doar din ficţiune, întrucât e necesar.
În realitate trebuie să vorbeşti, în ficţiune vorbeşti.
Realitatea cere acţiunea, ca un principiu moral ; subiectul se simte obligat să acţioneze. Această obligativitate a acţiunii este convertită în firesc în condiţiile ficţiunii, întrucât lumea ficţională este creată chiar în acest scop. Ficţiunea ridică însă vorbirea acţiunii la rangul de scop, întrucât în ficţiune esenţială este comunicarea ficţiunea este mai înainte de orice comunicare.
De aceea tot ce este prost este doar realitate ; să-l facem ficţiune.
