- Bună, băiatule drăguț! Ce bine e la tine în cameră. E cald, iar vântul nu ajunge pâna aici!
- Da, e bine, cred cald, spuse incoerent copilul, uimit de faptul că frunza îi vorbi.
- Te văd foarte surprins de faptul că vorbesc. Nu ai mai văzut frunze vorbitoare?
- Sincer? Nu! Și nici acum nu cred că e real ce se întâmplă. Cred că am făcut febră și delirez, spuse copilul ducându-și imediat mâna la cap pentru a se cerceta.
- Nu ai nimic. Eu chiar vorbesc. Pâna acum câteva secunde am locuit în copacul de lânga geamul tău. Și suratele mele sunt vorbitoare. Așa suntem noi, o specie de frunze vorbitoare, continuă frunzulița, hotărâtă să-l convingă pe băiat.
- Da? Și ce dorești de la mine?
- Să nu mă arunci afară în brațele vântului nemilos!
- Dar locul tău nu e afară, cu celelalte frunze ruginii?
- Tu ai vrea să stai afară în frig și să fii aruncat dintr-o parte în alta? spuse imediat frunzulița veștedă.
- Dacă toate frunzele ar face așa, toamna nu ar mai avea farmec, răspunse copilul pentru a evita întrebarea frunzei.
- Unde este acest farmec de care vorbești? În durerea noastră?
- Ei, nici chiar așa. Vorbești de durere? Așa e natura, toamna frunzele copacilor îngălbenesc și cad. Poeții au vorbit mereu frumos despre voi frunzele.
