Decembrie...vremea era aspră și rece, parcă ar fi prins viață. Cerul ... înnorat. A fost așa pentru o perioadă lungă de timp. Deja m-am obișnuit. Însă frigul era prea puternic... nu îi puteam rezista, nu pentru mult timp. Iarna a venit.
Copacii și-au pierdut podoabele de mult, și podoabele, la rândul lor, s-au risipit. Unele plante însă se chinuie să țină piept gerului.
Nu mai puteam aștepta. Voiam să ningă. Voiam o ninsoare mare, un ocean de ninsoare. De ce nu a venit încă? De ce nu mai venea? Așteptam o vacanță, o vacanță în care să mă pot juca în albul infinit din zare. Dar unde erai, zăpadă dragă?
Ah, stăteam la sobă, în căldură, după o zi lungă ... și rece.
Cum eram în starea mea meditativă, și mă gândeam la ninsoarea mult așteptată, vocea mamei m-a readus la realitate, și m-a trimis la culcare.
Am adormit repede în patul călduros. Credeam că speranțele mele pentru „o vacanță albă” au dispărut. Am închis ochii, cu gândul la ziua de mâine.
Dimineață m-am trezit încet, și , sper marea mea mirare, visul mi s-a adeverit, marea mea dorință... a devenit realitate.
Afară ningea cu fulgi mari, iar tot peisajul pe care-l vedeam la geam părea ca și când a trecut prin povara bătrâneții. Eram mai fericit ca niciodată. Îți mulțumesc că mi-ai ascultat rugămințile, dragă iarnă...
Iarna a sosit...
