Ideea fundamentală a poeziei este profunda identitate dintre poet, popor şi patrie, exprimată prin pronumele personal „noi”.Poezia este o meditaţie, în acelaşi timp, pe temafortuna labilis, dar şi pe tema poetul şi poezia. Poetul este un exponent al conştiinţei naţionale, iar poezia este o emanaţie a acestei conştiinţe, aşa cum o afirmă Octavian Goga în Rugăciune.Motivul comuniunii dintre om şi natură stă la baza unui transfer metonimic, în sensul că jalea unei lumi nu înseamnă doar durerea unui neam, ci şi a întregii naturi: „La noi de jale povestesc / A codrilor desişuri, / Şi jale duce Murăşul, / Şi duc tustrele Crişuri”. Durerea naturii se suprapune cu jalea românilor de a-şi vedea ţara cotropită de hoardele barbare: „La noi nevestele plângând /Sporesc pe fus fuiorul, / Şi-mbrăţişându-şi jalea plâng / Şi tata,şi feciorul”.Poetul este un exponent al neamului său, de aceea poezia trebuie să fie o emanaţie a dragostei faţă de ţară, exprimată prin durere: „Căci cântecele noastre plâng / In ochii tuturora “.
