Ion Luca Caragiale
Tanarul calareste domol, fara teama, privind cu incantare la peisajul deschis in fata ochilor sai, ce cuprinde panorama vaii pe care tocmai o strabate intr-o limpede dimineata de primavara. Chiar daca si-a intors privirile „pe calea umblata”, drumetul solitar nu zareste pe nimeni in urma lui. Si totusi, contemplarea cerului si a padurii de mesteceni îi este intrerupta de ivirea in preajma sa a unui alt calaret iesit ca din pamant.
In afara aparitiei sale nefiresti, cu toate ca este imbracat ca orice negustor din partea locului, calatorul poseda si alte determinri stranii: are parul rosu ca focul iadului si o privire sasie care îi produce ameteala tovarasului sau ; cand ajung amandoi in apropiere de Salcuta si le apare in fata turnul stralucitor al bisericii, flacaul îsi face instinctiv cruce, in timp ce gestul lui firesc preovoaca negustorului un ras „grozav” ...
