Era odată o vrăjitoare. Ea era cea mai rea vrăjitoare bună şi trăia în cea mai mare căsuţă, din cea mai bătrână pădure tânără. Era o casă nici albă, nici galbenă, nici violetă, nici neagră. Era, de fapt, cea mai albă casă neagră şi cea mai roşie casă roz. Într-o zi, care era cea mai însorită zi ploioasă, au trecut pe-acolo doi băieţi. Unul avea cei mai albaştri ochi verzi. Şi cel mai blond păr castaniu. Iar celălalt era cel mai curajos băiat fricos. Vrăjitoarea era acasă, iar băieţii au văzut-o ascunzându-se după perdea, la fereastră.
- Hei, doamnă vrăjitoare, dă-ne puţină apă...
- Ne e tare sete, fiindcă am ajuns aici mergând pe cea mai întortocheată cărare dreaptă.
- Beţi şi singuri! Ce - izvorul e acolo, sub nasul vostru...Şi au băut. Dar pentru că izvorul era cel mai rece izvor cald, care trecea pe sub casa celei mai bune vrăjitoare rele, le-au crescut urechi de măgar. Erau cele mai scurte urechi lungi din câte s-au văzut, dar tot urechi de măgar erau.
La început, când s-au văzut procopsiţi cu urechile alea, cei doi băieţi au râs. Pe urmă au plâns. Pe urmă s-au gândit ce să facă Nu putem merge mai departe în halul ăsta.Dar vrăjitoarea atât aştepta. Le-a spus:- Ştiu cum să vă scap de urechi. În schimb, voi va trebui să-mi spuneţi o poveste.- Sigur. Ştim foarte multe poveşti.- Pe care-o vrei?- Vreaauuu... vreaauuu... să-mi spuneţi cea mai adevărată minciună. Pe asta să mi-o spuneţi. Dar aşa să mi-o spuneţi, ca să nu-şi dea seama nimeni ce e adevărat şi ce e minciună. Puteţi? Dacă nu, ai mei rămâneţi!
