Natura
întreaga, cu reflexele sale agonice, cu întruchiparile sale dantesti,
prefigureaza moartea vietatii, iar talentul poetului este tocmai acesta, de a
transfera asupra cadrului natural trairile si vibratiile afective ale fiintei
umane, într-un simbolic paralelism real/ ideal, dar si într-o foarte
semnificativa reactie de empatie între eul liric si caprioara destinata
sacrificiului: „Cu fosnet vestejit rasufla valea./ Ce-ngrozitoare înserare
pluteste-n univers!/ Pe zare curge sînge si pieptul mi-i rosu, de parca/ Mînile
pline de sînge pe piept mi le-am sters./ Ca pe-un altar ard ferigi cu flacari
vinetii,/ Si stelele uimite clipira printre ele./ Vai cum as vrea sa nu mai
vii, sa nu mai vii,/ Frumoasa jertfa a padurii mele!”.
