Intr.o dimineata de toamna, ma plimbam cu catelul meu Pată pe afara. Numele lui venea de la pata in forma de inima care o avea pe ochi... L.am adoptat acum cativa ani dintr.un adapost pentru animale,iar de atunci mi.a devenit cel mai bun prieten. Ne jucam impreuna intr.un parc din apropiere. Deodata i s.a rupt lesa si a inceput sa fuga. Strigam dupa el dar nu ma auzea, continuand sa alerge. La un moment dat am decis sa nu il mai urmaresc si sa astept sa se întoarcă. Din pacate nu s.a intors... Am plecat trist/a acasa cu gândul la Pată. In acea seara ma intrebam daca avea sa se intoarca.
Timpul a trecut iar Pată a ramas doar o amintire pe retina mea... Intr.o zi ma plimbam pe afara si deodata mi.a aparut in cale un copil care avea in brate un catel care imi aducea aminte de Pată.
-Unde l.ai gasit? o intreb eu pe fetiță.
-L.am gasit fugind pe strada acum ceva timp. Mami m.a lasat sa il pastrez. E tare simpatic si are si o inima pe ochi!
-Il iubesti?
-Da, foarte mult.
-Ei bine atunci sa stii ca numele lui e Pată. A apartinut cuiva care l.a pierdut... Probabil acum s.ar bucura daca ar sti ca e in grija ta. Sa ai grijă de el da?
-Bine, bine! imi raspunse fata cu zambetul pe buze.
Am plecat apoi acasa. Eram bucuros/asă ca Pată era acum in grija cuiva cu sufletul mare.
