Există două câmpuri semantice esenţiale, care conturează o dată în plus
antiteza dintre principiul feminin şi cel masculin. E vorba de câmpul
semantic al „cosmosului”: stele, nori, ceruri nalte, bolta cea senină, luna şi de câmpul semantic al „terestrului”: codrul cu verdeaţă, izvoare, vale, stânca, prăpastia.
Pe de o parte, vocea masculină visează să atingă măcar pentru o clipă
cele mai înalte gânduri elaborate de mintea umană, el tinzând către
raţionalitate („râuri în soare”), cultură universală („câmpiile Asire ”)
şi profunzime poetică („întunecata mare”). Pe de altă parte, vocea
feminină se dedică emoţiilor telurice, pasiunilor vremelnice şi
extazului produs de beţia simţurilor. În plan general, poezia aduce în
atenţia cititorului un conflict mai vechi, acela dintre detaşarea
apolinică şi exuberanţa dionisiacă.
