În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei
sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de
galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg
raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot
linişte neclintită, de rai.Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n
cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere,
trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se
opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat
peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte
nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i
trimite fiori până sub aripi.
Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui
nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii.
Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi;
cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede
uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o
dată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul.Cocostârcul
o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de
neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde
din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul,
păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ, mai departe.Broscuţei nu-i
vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o
altă frunză, şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi taie
tăcerea dimineţii:
-Oaac!
