În rai nici o minune plăcută nu lipsea. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea, Căci albele potire în veci tot înflorite Scoteau din a lor sânuri arome nesfârşite. Lumina era moale şi-ndemnătoare şopţii. Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii. Prin arbori cântau păsări, prin aer zburau îngeri, Şi nu găseau răsunet în el a lumii plângeri; Căci scris era pe ceruri, pe frunze şi pe unde: „Nici umbra de durere aice nu pătrunde”. Pe maluri verzi, frumoase, de râuri limpezite, Stau sufletele blânde, iubinde, fericite, Gustând în liniştire cerească veselie Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie. Dulce-adăpost de pace, grădină-ncântătoare… Avea orice minune, dar îi lipsea o floare. II Şi iată că soseşte un oaspe de pe lume, Un suflet alb şi tânăr pe-un nor de dulci parfume; Iar sufletele toate îi ies lui înainte, Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte, Şi-i zic: „În raiul nostru bine-ai sosit, copile! Curând plecaşi din viaţă! Nu plângi a tale zile?” „Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare Pe alta mai ferice şi-n veci nepieritoare.” „Şi nu ��i-e dor acuma de lumea pământească?” „Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.” „Cum? Nu laşi nici o jale pe urma ta duioasă?” „Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă Şi vecinic după dânsa voi plânge cu durere!” Zicând, copilul plânge, lipsit de mângâiere, Şi lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare. De-atunci nu mai e lipsă în rai de nici o floare!
