Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost
însoțite, la început, de o ideologie creștină. Proclamate ca "războaie
sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării așa numitelor
"locuri sfinte", în principal Ierusalimul
și împrejurimile sale, de sub dominația musulmană. Caracterul religios
al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalității al
cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Orientul Apropiat, cuprinzând Bizanțul, Siria, Palestina, Egiptul, fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic și cultural decât Occidentul, exercita, la sfârșitul secolului al XI-lea,
o puternică atracție asupra claselor sociale din apusul Europei, care
la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii
procesului de aservire a țărănimii, a creșterii puterii principilor, a
instituirii ordinelor cavalerești, a sporului demografic, precum și a
unor factori naturali: inundații, secetă, foamete, molime etc. Anarhia
politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se
dezvolta, cât și celei orășenești.
Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei,
apărea tuturor o soluție fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede
și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi piețe de desfacere
și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se
explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin
spiritul de colectivitate și solidaritate foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor.
Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în
afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie,
dar, de la început, între idealul nobiliar și cel popular a existat o
prăpastie.
Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de
mase a fost creată de însăși situația politică din Orientul Apropiat.
În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina, pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanț, într un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și normanzii
atacau imperiul. În această situație împărații bizantini au fost
nevoiți, în mai multe rânduri, să ceară ajutor militar în Occident. Așa
s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora
scaunul apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi prin
înlăturarea schismei, din anul 1054, dintre bisericile catolică și ortodoxă, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II-lea.
