Genul epic reuneşte operele în care autorul îşi transmite sentimentele în mod indirect, folosindu-se de vocea unui narator, ce povesteşte un subiect, constituit dintr-o serie de întâmplări la care participă mai multe personaje. Trăsăturile esenţiale ale genului epic sunt aşadar existenţa unui subiect, a unui narator, a unor personaje, principalul mod de expunere fiind naraţiunea, care se poate îmbina însă cu descrierea şi dialogul. Povestirea Popa Duhu, de Ion Creangă, aparţine genului epic. În centrul său se află figura unui dascăl care „duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme”. Naratorul povesteşte că dascălul este „un popă îmbrăcat în haine sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă”, cu plăcerea vorbei, a lecturii şi a contemplării lumii înconjurătoare. Momentul în care ne apare Popa Duhu în faţa ochilor este expoziţia textului, din care alături de portretul fizic al personajului, se vorbeşte despre înălţimea sa spirituală, ca şi despre firea nestatornică şi neîmpăcată cu sine.
