Imi vin minte doruri..dor de casa părintească. .de copilărie ,dar mai ales de prima iubire. Cum mergeam cu fratii mei la pădure pe drumul plin de praf,mergeam sa adunăm ciuperci,dar eu stiam ca pe cărarea din pădure va fi si el,băiatul cu parul negru ca abanosul si ochii caprui,si mergeam strengareste parca zburînd pana acolo.Pe marginea potecii creșteau albastrele si toporasi,din care el imi impletea o coronita pe care mi-o aseza timid pe parul meu blond ca spicul de grâu.Înspre înserat ne întorceam spre sat,din pădure si pana in ulita mare mergeam cântând. Ajunsi pe strada ne despărțim zâmbind urandu-ne seară buna ,iar el băiatul drăguț cu cosul meu plin cu ciuperci ma conduse pana pe aleea din fața casei.Era frumoasa iubirea, asa nevinovată si jucăușă.
