intr-o frumoasă zi de toamna, un fluture se aseaza pe o floare uscată și palidă.
-ce bine de tine, ești viu încă ...pe timpul toamnei...noi, florile , ne uscam... ZICE FLOAREA
-îmi pare rău... dar nu veți lua viață la primăvara?
-nu chiar. noi suntem încă vii sub covorul din omăt.
-chiar? nu știam. dar cum asa?
-pai, o floare își schimba locul primăvara?
-nu. ea este tot acolo. știu bine asta! cunosc toate florile de pe aici.
-bun, deci înseamnă ca rădăcina rămâne la locul ei.
-da.
-și rădăcina, pentru a nu se usuca, trebuie să se hrănească! deci, dacă își poate lua singură hrană din pământ, înseamnă ca e vie. rădăcina e inima, dar și creierul florii. un om nu poate trăi fără inimă și creier, cum nici planta nu poate trăi fără rădăcina.
-am înțeles acum! voi încă va continuați viata când e frig, dar nu chiar așa intens ca atunci cand este cald!
-bravo, vezi ca ai priceput!
și fluturele își lua zborul, cu mintea încărcată de cunoștințe noi.
