Mergand pe aleea intunecata,abia de observasem un mic copacel gol si aspru,plin de crapaturi.Se intrezarise o frunza ruginita,ce iti dadea impresia ca o mica miscare glisanta va cadea.Plina de curiozitate am intrebat-o:
-Feunzulit-o,oare nu ti-e frica c-o sa cazi?
-Desigur,insa asta este soarta noastra-sa imbogatim pamantul iar mai apoi sa ieim de pe el dandu-le viata urmasilo nostri.-
-Vai,te admir pentru curajul tau.
-Astept clipa in care ma voi alatura pamantului dur,caci ma invaluie singuratatea...
In timp ce rostea aceste cuvinte un mic vant a strapuns-o de pe creanga.Am ramas uimita,dar multumita si impresionata de curajul ei.A fost o zi nemaipomenita.
