Copilul din mine este ca o un soare. Cum asa? Uneori straluceste atat de tare, incat orice alt gand matur al meu piere, se usuca, moare. Ramane doar zambetul sincer si bucuria instantanee pentru orice ma inconjoara. Logica se pierde printre culorile si glumele pe care copilul din mine le imprastie prin toate colturile mintii mele. Alte ori..ei bine alte ori ploua, soarele se ascunde bosumflat dupa nori mari si gri si oricat l-as ruga nu iese cu niciun chip. Degeaba il rog cu cantece sau jocuri. De obicei se ascunde atunci cand vreau sa fiu eu cea/cel matur(a), eu cel/cea serios/serioasa. Dar el nu dispare. Stie ca este si va ramane mereu o parte din mine, nu doar o particica, ci ma va defini, chiar daca uneori il gonesc dupa nori in dorinta de a creste mai repede.
