ZIua de luni venise. Era ziua cea mare, cea pe care o asteptasem de atat timp. Era ziua in care plecam in excursie alaturi de alti colegi din clasa mea, dar si din alte clase. Bucurosi, ne-am urcat in autocar.Stiam ca va urma o aventura de neuitat, pe care nu o vom fi uitat poate niciodata, dar nu credeam ca o sa raman cu acel apus de neuitat, atat de mult timp, in minte.
Drumul nu a fost nici scurt, dar nici prea lung. Ca de obicei, eu am stat cu cea/cel mai bun prieten al meu, Ioana/Ionut, iar impreuna ne-am distrat de minune. Totul era obisnuit: cantecele pe care le cantam, ca in fiecare excursie, jocurile, vizitarea muzeelor etc Dupa ce ne-am cazat la o pensiune din aproprierea Brasovului, domnul diriginte ne-a propus sa facem o plimbare pe munte. Zis si facut. Ne-am adunat inre-un grup si am pornit spre munte. A fost o plimbare de care aveam nevoie cu adevarat, o plimbare care sa ma ajute sa ma deconctez de la stilul de viata care il duceam.
La intoarcere, ne-am oprit aproape de poalele muntilor pentru a admira peisajul. Soarele incepea sa apuna. M-am blocat pentru cateva secunde, mirat de peisajul care ma inconjura. Cerul era de o lumina rosiatica ce te facea sa te gandesti la copilarie si la zilele de vara, in care nu ai nicio grija. Lumina se reflecta in brazii inalti care stateau falnici, parca sacultand cantecul apusului. Cateva pasari zburau vioi deasupra noastra, iar daca incercai sa te uiti la ele, aveai senzatia ca esti intr- lume de basm, de poveste, deoarece totul parea ireal. M-am indeparat foarte putin de grup si am incercat sa ma uit in jos. Am fost fermecat instant de sclipirea cascadei care curgea fara oprire, lafel ca timpul.
Imi aduc aminte de acel peisaj cu drag, deoarece acel loc imi transmite un anumit sentiment, greu de explicat prin cuvinte.
