Iarăși e toamnă.Copacii dezgoliți îmi dau o stare de tristețe si neliniște.În opere, cărțisi poezii se spune ca toamna este cel mai frumos anotimp dar nu e chiar asa, frunze mucegăite,ploi, frig.Încep să se zărească livezile de meri, cu pomi pitici si grei de rod, aşezaţi cuminţi unul după altul, cu rămuriş rotat, ce amintesc de desenele naive făcute de copii pe asfalt, cu tulpini drepte sau uşor oblice, văruite până la mijloc. Numai crengile merilor îndrăznesc să tulbure ordinea şi se apleacă ademenitoare, oferindu-şi fructele. Sunt mere mari, verzi-gălbui, al căror miez, la iarnă, va aminti de pepenele galben, mere lunguieţe, roșii, pe care praful s-a aşezat ca o pudră și mere aurii cu miez tare și parfumat.Este uimitor cum nişte pomi atât de mici pot purta, fără sa se îndoaie, o povara atât de mare, susținută pe creangă doar de o codiţă! Dacă n-ar fi mici şi rotunzi, merii ar putea duce cu gândul la pomul de iarnă, gătiți la fiecare sfârşit de an, sărbătorește.
