Laudă ploii
Noaptea a acoperit pământul şi-i alături ploaia toată. Aripi mari de lacrimi calde se coboară peste creste, se aşază peste iarbă, peste arbori, peste gânduri afundate-n noapte, ploaie, timp şi spaţiu.
Viile mustesc în ploaie, strugurii tresar sub picuri. Unii râd, iar alţii ţipă nu le place mângâierea şi-apoi ce atâta apropiere, mâine-i doar culesul, frate.
Iar grădinile voioase stau ascunse-n noaptea albă, mulţumind cu-n măr ce cade ploii binecuvântate.
Prunii, perii şi gutuii se apleacă sub povara rodului ajuns în toamna unor ploi şi reci şi calde şi uitate-n arcuirea unui curcubeu din vară.
Ploaia cade apăsată, ploaia tremură şi lasă dezmierdare pasului ce trece mai uşor sau greu prin viaţă.
Ploaia râde la fereastra tuturor ce o-nţeleg sau aşteaptă răbdătoare şi la cei ce n-o percep. Şi de-i noapte, zi sau seară ploaia cade neîncetat, toţi o laudă să-aducem celei care viaţă a dat.
