Îl începe o frunză – cu glasul stins de sfială, cu obrajii dogorâţi-şoptindu-l: “A fosst odat’!”
Dar şoapta îi sporeşte în freamăt răspândit prelung, şi frunzele, ‘mpreună, murmură întrebător : “A fosst?”De departe gânsacul hotărăşte: “A fosssst...” Şi gâştele îl încuvinţează dând din cap: “Da-da, da-da, da-da.”Iar firele de iarbă alergând de-a valma, s-apleacă şi se roagă suspinând: “sssspune...ssspune...”
Prunii, deşteptaţi din toropec.Nucii cu miros amar se-ntreabă de unde li s-a tras atâta mâhnire frunzelor şi, frământaţi de gânduri, creierii închişi în nuci se zbârcesc mohorât.Frunzele viei prind culori aprinse şi se clatină de beţie, că doar sunt mici, şi o boabă de poamă e damigeană de must pentru o frunză.Prin văzduh, vara a semănat, în mersul ei, zboruri de păsări, ca să nu-şi piardă calea la întors. Dar păsările s-au împrăştiat şi vara s-a rătăcit departe.Prin ierburi, prizăriţi greieri, doinesc tremurător bejania firavilor funigei, cosaşii cosesc zoriţi ţiuitul tăcerii; lăcustele, în salturi sprintene, se joacă de-a stelele căzătoare; broscoi cocliţi îngână, bleg, croncănitul ciorilor de zgură. Cra-craaa, cuac-cuac...Ţânţarii, aţâţaţi de frunzele roşii, le înţeapă, şi trupul toamnei tremură înfrigurat.Castanul sălbatec, nătâng de felul lui, se bucură că-i doldora de fructe, dar se ruşinează că-s zburlite fructele rotunde şi, mânios, le aruncă de pe el.Floarea-soarelui, îngrijorată de ropotul căderilor, s-apleacă la pământ, tot mai jos, şi trage cu urechea...Basmul e lung, dar trece pe nesimţite şi poposeşte în împărăţia lenei, pesemne, căci de la o vreme frunzele pică de somn, cerul picură...... Când te deştepţi, eşti cu capul în poala iernii care-şi toarce fuiorul de fulgi şi-ţi pare că de când lumea iarna îţi povesteşte basmul, căci de frunze nici urmă nu-i.Şi iarna-ţi povesteşte înainte basmul început de-o frunză, căci gura vetrei e gura iernii, şi gura vetrei - cu flăcări şi cu jar
