Cerul e atât de pustiu azi. Soarele e doar o pată de lumină, care abia se zărește printre verișorii lui, norii. Eu am fost despărțită de familia mea și acum...acum...nu știu unde mereg.
-Vântule, unde mă duci? Vreau să merg înapoi, sub copacul meu. De ce nu m-ai lăsat să cad acolo?.
-Frunzo, știu că poate pare ciudat ce-ți voi spune, dar intuiția-mi spune să te duc departe.
-Totuși, eu nu vreau să merg departe. M-ai putea duce înapoi?
-Acest lucru e imposibil, îmi pare rău! Odată ce-am pornit într-o direcție, nu mai există cale de întoarcere. Lasă-te în voia mea, nu te mai opune. Promit că o să te duc alături de o familie nouă.
-Bine atunci, vântule.
Am simțit dintr-o dată cum cad și cad...fără oprire. Am căzut printre alte rude de ale mele. Noua mea familia a fost extrem de primitoare, așa că m-am acomodat repde...
