Lacul- Mihai Eminescu - Titlul poeziei “Lacul” ar putea sugera la prima vedere un loc de întâlnire a celor doi îndrăgostiţi. La o analiză mai atentă a conţinutului, observăm însă că, departe de a se înscrie în sfera realităţii imediate, a cotidianului, versurile sunt o proiecţie a dorinţei, a visului de iubire al poetului.
Îndrăgostitul şi-ar dori ca iubita să-i apară înainte “să răsară’’ din trestiile de pe mal şi să-i cadă la piept într-o dulce îmbrăţişare. Continuându-şi visul, el îşi închipuie acum că sunt urcaţi în luntre şi că ar pluti îndepărtându-se încet de ţărm, învăluiţi de lumina lunii, de foşnetul vântului şi de clipocitul apei.
Acţiunea este plasată într-un cadru natural apropiat de perfecţiune, un cadru natural de început de lume, un paradis terestru. Astfel, codrii duc cu gândul la veşnicie, la timpuri de mult trecute pe care codrul împietrit le-a privit, iar apa albastră, tresărind în cercuri albe, a lacului sugerează puritate, poate chiar puritatea „începuturilor”. Barca, luntrea mică, deja poate anticipa ceea ce va urma prin romantismul şi intimitatea prezenţei sale pe lac. Şi momentul zilei este unul sacru , seara , „sub lumina blândei lune”, luna fiind un motiv romantic eminescian, un martor al iubirii perene.
