Amintiri răscolite
Nouă dimineaţă ... oare zorii cum pot fi mereu fără pată? Mereu prezenţi? Cine-i ajută? Da, am uitat să-l întreb pe moşu, bunica sigur n-are răbdare să-mi răspundă.
Aşa că las întrebările haihui şi încep să caut prin cufărul cu amintiri ... Să le răscolesc ... sunt rânduite cu dragoste, întocmai cum au venit: întâiul plânset, alint, Crăciun ... ultim cuvânt ... şi n-am cum. Ridic ce-mi cade ... şi râd.
Eram la vreo 10 anişori şi-mi doream patine de gheaţă, şi nu oricum, ci gheată albă, lamă de oţel gata de alunecare. Costau enorm. Aveam patru şi-mi mai trebuiau doi. Mulţi. Eu mică ... şi mi-am luat inima-n dinţi. M-am dus la fratele meu mare şi-am .... primit: trei. I-am mulţumit aruncată în braţe.
Gheată albă, lamă de oţel, picior de copil vesel care aluneca fericit în coroniţă!!!
Doamne, ce frumos!
Acum închid cufărul. Patinele-s dăruite. Amintirile rămân rânduite în sufletul meu de copil.
