Poezia Peste vârfuri, de Mihai Eminescu, a fost publicată în volumul Poezii în anul 1883. Este o confesiune lirică, poetul mărturisindu-și propriile sentimente și trăiri sufletești.
Tema:
- de inspirație folclorică exprimă sentimentele de dragoste pentru natură și melancolia provocată de scurgerea ireversibilă a timpului.
Titlul:
- metaforă pentru timpul care curge ireversibil;
- exprimă un loc nedefinit, abstract, în care planul terestru se îmbină cu cel cosmic;
- sugerează starea de tristețe a poetului, un spațiu spiritual, al sufletului, aflat între viață și moarte.
Structură și semnificații:
- alcătuită din trei catrene (strofe de câte 4 versuri);
- ilustrează doua lumi diferite: natura și stările interioare ale poetului;
- în prima strofă, natura este percepută cu o profundă melancolie;
- cadrul natural este alcătuit din două planuri, specifice liricii eminesciene, terestru și cosmic aflate într-o armonie deplină;
- natura este personificată ( i se atribuie însușiri umane);
- sentimentele de tristețe ale poetului exprimate în strofa a doua, se armonizează cu atmosfera tulburătoare a lumii;
- tristețea sfâșietoare provocată de ideea morții este exprimată în versul ”îndulcind cu dor de moarte”;
- verbul la gerunziu cu valoare de epitet ”îndulcind” atenuează sentimentul morții anunțat în ultimul vers al primei strofe;
- metafora ”dor de munte” amplifică caracterul meditativ al poeziei transferând noțiunea teoretică a morții în planul interior al simțirii;
- profunda nefericire din sufletul poetului marchează trecerea tinereții și neîmplinirea iubirii și a fericirii;
- interogațiile retorice și formele verbale inverse (”-De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?”) prin formulele directe de adresare susțin stilul retoric;
- limbajul folcloric este evidențiat prin cuvinte și expresii populare: ”Codru-și bate frunza”, ”spre tine-ntorn”, ”nemângâiet”;
- prin folosirea pronumelui personal la persoana I, singular (sufletu-mi; inima-mi) se demonstrează că această poezie este o confesiune lirică;
- ideea de moarte este percepută ca un final inevitabil al vieții.
Prozodia:
- ritm trohaic;
- măsura versurilor este de 7-8 silabe;
- rima este îmbrățișată;
- muzicalitatea este specifică poeziilor populare.
