Eram prin clasa a patra, în vacanța de vară, îmi petreceam zilele la bunicii din partea mamei, undeva la țară, într-un loc liniștit și plin de legendă. Îmi făcusem un program zilnic, dimineața o ajutam pe bunica la treburile casei, pe la amiază citeam din lecturile mele suplimentare, apoi mă odihneam, iar seara ieșeam în grădină. Bunica îmi arăta straturile cu legume, pe care le udam seară de seară. Când se răcorea mă dădeam în leagănul din livada cu meri. Într-o sâmbătă am văzut-o pe bunica trezită mai devreme ca de obicei, diretica prin casă, aprinsese focul afară în cuptor. M-am trezit și eu, am coborât din camera mea și am întrebat-o:
- Bunica, da ce se petrece? Ai musafiri?
- Nu, draga mea! Iaca, coc și eu pâine la cuptor și fac ceva de-ale gurii mai bun și mai gustos. Să ne bucurăm și noi maică!
- Nu prea am înțeles mare lucru...și mi-am văzut de treburile mele cu cărțile.
Ziua era pe sfârșite, eram în cameră. Deodată zarvă mare, lătra Azorel cu foc. Ce-o fi?. Mă uit pe geam și văd o sumedenie de oameni cu flori, aud cântând La mulți ani! Vai, era ziua bunicii! Printre musafiri ...cine? Mama, mătușa Irina, verișoarele mele, Ana și Ica, verișorul Andrei și unchiul Vasile...toți de-ai bunicii veniseră să o felicite! Am plâns de bucurie, dar am rămas emoționată de momentul respectiv, reamintindu-l mereu! Ce gânduri, ce vremuri frumoase...!
