A fost o comunitate de oameni care locuiau undeva într-un sat izolat de munte. Era imediat după al Doilea Război Mondial. Oamenii erau triști și neputincioși după ororile pe care le produse-se trecerea frontului prin sătucul lor. Rămăseseră doar femeile, bătrânii și copii satului. Toți bărbații tinerii fuseseră concentrați pe front pentru a-și apăra țara. Bătrânețea și neputința erau vizibile peste tot. Femeile munceau pe la gospodării ca să-și crească odraslele. Copiii muntenilor nu prea înțelegeau ce se întâmplă. Cei mari își ajutau mamele la treburile pământului, iar cei mici erau cu joaca, nedumeriți de ce tații și frații lor nu se mai întorc înapoi. Într-o zi, un sătean bărbos, cu pletele încărunțite i-a adunat în jurul lui și le-a povestit despre război, despre faptul că unii oamenii cad de strajă patriei și că ei trebuie să fie de ajutor celor rămași. Copiii l-au ascultat cu mare atenție, după care, cu ochii înlăcrimați, s-au dus pe la casele lor, spunând la plecare: Sărtut mâna bunicu, am înțeles că trebuie să ne ajutăm frații și mamele.
