La sanius
Numai la o saptamana dupa Craciun, s-a instapinit iarna peste lume, pina la marginile zarii. S-a pus cu temei, sa nu se mai clinteasca pina nu vor incepe sa bata vinturile primaverii. Cojoc gros ca in anul acesta-spun batrinii -n-a mai avut dumneaei de ani de zile. Ulitele satului s-au ridicat, astupind si piraie, si santuri, si podetele de la intrarea curtilor; nici nu mai semanau a ulite, ci a fisii late de cimpie acoperite de covorul alb si gros.Toate casele din sat par mai mici, ca si cind s-ar fi scufundat si au cazut intr-un somn adinc sub acoperisurile grele de zapada, cu stresinile mai aproape de pamint. Copii privesc prin fereastra minunea de afara si, dupa muierea frigului, iesira in graba cu saniutele pe afara. Cirmacii mai mari porneau cu saniutele pe costisa din capul satului. Era o coasta inalta, larga, de unde puteau pleca, din virful ei, deodata, zeci de saniute si veneau ca trasnetul, prin pulbere de zapada, pina la poalele ei, unde era ses. Sint fericiti urcind dealul si alunecind la vale! Spre seara, gerul se inteteste si copiii, cu fortele refacute, imbujorati la fata, plini de voiosie, se indreapta spre casele lor. Noaptea si linistea se astern peste sat.
